luni, 30 decembrie 2013

Roșu, Negru

Distrugi suflete și chinui gânduri. Amintirile inchipuite ție se simt, în acest moment, asemeni unei perechi de buze îmbodobite-n spini. Două petale sângerii din cel mai fin și parfumat trandafir acoperite haotic de spini. Tot ce-am simțit atunci a fost abstract; Ai fost frumos, dar prea rapid ți-au crescut spinii, aș putea spune.

Îmi pare rău de mine, mi se face milă, căci m-ai lăsat goală de suflet și ai cules cu tine și roadele înțelepciunii mele.

Mă faci să vorbesc fără să gândesc și să gândesc fără să vorbesc. Locurile prin care-am trecut le-am marcat cu săruturi și priviri, iar mâna-mi e rece și simte lipsa mângâierii palmei tale; Iar ochii-mi sunt încețoșați și pierduți în lipsa complimentelor și atenției tale față de ei; buzele-mi le mușc când trec pe lângă acel loc ce-mi dă amari fiori și tremur toată la amintirea chipului tău.

Buzele tale-mi șoptesc minciuni, iar ochii tăi pierduți și singuratici îmi spun o poveste; căci aș fi putut să-ți iau gândul de la zilele negre, dar când soarele-ar fi răsărit eu m-aș prefăcut în cenușă. 



marți, 17 septembrie 2013

Tu

Mă simt ca o sticlă plină cu apă, iar tu ești capacul. Nefiind alături, viața din mine curge puțin câte puțin. Nu va mai rămâne mult până ce mă voi răsturna.


vineri, 29 martie 2013

Rece

Când chipul mi-e palid îmi poți citi pe vene tristețea măruntă, căci eu cu vântul nu am fost niciodata prietenă si răceala ce-o simt atunci când mă atinge îmi dă o senzație morbidă.
Mă aplec ușor și macin pământul aspru, uscat printre degete. E un sentiment ușor sperios căci îmi dă senzația că morți-mi șoptesc, însă imediat ce-mi retrag mâinile dispare cu tot cu vis și teama, iar eu rămân din nou singură în a mea lume unde pustietatea-mi respiră haotic în urechi.
Și mă prăbușesc încet, căci asta facem toți la un momentdat, și-ncerc a-mi ridica bărbia cu mândrie către cer. Dar nu reușesc, pentru că nu sunt mândră. Sunt o ființă mizeră și scald adesea persoanele care nu merită într-un lac plin cu spini. Le vărs fericirea într-un mod abuziv, iar lor n-or să le mai rămână decât suferință. Iar când suferința îi va poseda complet, atunci se vor putea numi de drept oameni.

Martorii lui Unicorn


P.S.: Și când luminile din interior îmi vor păli, vreau să-mi ucizi zâmbetul cu ale tale lacrimi.

marți, 26 martie 2013

Universul chipului nefericit

Avea un chip cu ale sale colțuri nemărginite,
O piele ciocolatie ca pământul ce îi stăpânea fața,
Iar luna ce-o purta-n obraz și soarele din frunte
Îi străluceau splendid peste-ale ei buze mărunte.

Cu al său ochi verde-albăstrui putea citi în stele.
O singură sprânceană neagră și aspră i-l îmbrăca,
Cearcănele-i roz îi purtau cinci lacrimi paralele,
Iar când se vedea suferindă de ele se dezbrăca.

Sub soarele ce-i strălucea neîncetat se zărea părul ei.
Avea culoarea boltei şi margini aspru ciobite,
Un păr ce căpăta mii de poveşti şi de secrete,
O boltă închisă etern în ale ei defecte perfecte.


E o fiinţă morbidă, ascunsă adânc în secrete
Şi uită complet de pe ce lume vine şi pleacă.
Ascultă în şoaptă câte-o nouă poveste
Şi-n versurile-i adesea se mai îneacă.


sâmbătă, 23 martie 2013

Străinul Perfect

Astăzi am întâlnit străinul perfect. Nu mi-a spus nici "bună", nici "pa" căci i-a fost de-ajuns printr-o privire să mă facă să-l ţin minte pentru tot restul zilelor . . şi ce mai privire.
Acum păşesc încet în realitate şi nu-mi văd ochii nicio figură ce pare a ieşi din tipar. Cu regret, îi înşel prosteşte chipul. Amintirile cu el îmi sunt înceţoşate, iar importanţa lui scade cu fiecare secundă, dar chiar de nu i-am reţinut înfăţişarea, îi sunt recunoscătoare pentru că mi s-a arătat.

O rază de soare a fost de ajuns să-mi încreţească obrajii, iar căldura ce-o simţeam pe piele se strecura până la inimă. O rază de soare a fost de-ajuns ca să îl uit.






P.S.: Când vechiul soarele a apus, m-am delectat din noua lună.

vineri, 15 martie 2013

INFINITY INK - INFINITY


P.S.: Don't know when it started and I don't know when it ends
I feel so much pressure that I don't like get the bans
I'm reaching with no effort into the galaxy
That's why everybody calls me Mr. Infinity

sâmbătă, 23 februarie 2013

Nu mai simt

Stau probabil de 2 ore în fața monitorului cu tastatura sub degete fără să scriu nimic. Mă simt invizibilă, mă simt total ștearsă. Ca și cum mâine mi-aș face curaj să mă trezesc doar pentru a adormi la loc.

”Nu mă simt.” - cred că e propoziția care mă definește cel mai bine.

Și nu pot zice că am tot ceea ce-mi trebuie dar nu fac nimic, pentru că defapt, nu am nimic dar vreau să fac multe. O să cresc probabil ca toți ceilalți. Voi avea un vis, o dorință, o poftă însetată de a crea, dar dacă nu-mi pot satisface nici măcar golul din inimă, cum voi fi în stare să umplu o pânză cu ulei. Iar dacă mâine voi îndrăzni să mă trezesc degeaba, nu mi-o voi ierta niciodată. M-am scutit de prea multe ori de lacrimile ce urmau să curgă, acum va trebui să le las să mi se verse peste obraji.

Nu voi mai lupta, căci tot încerc să câștig un război unde lupt singură contra nimănui. Iar nepăsarea lui e abundentă.

Iar eu sunt o fântână ce sec pe zi ce trece, iar el este acela ce mă secătuiește. Aș vrea să fie invers. Să-i pese lui cât doi, iar mie să nu-mi pese decât de astăzi, nu de ieri și nici de mâine.

Mă urăsc și urăsc că m-am născut, dar acum nu pot decât să continui ceea ce am început. Nu voi fi mai lașă de atât, dar recunosc că a fost până și un mic moment în care nu mi-a mai păsat de ce se întâmplă cu mine. Sper doar că voi avea un motiv bun pentru care să respir în următorii 10 ani.

Christina Ricci - Prozac Nation (2001)


P.S.: “If blue is dream
what then innocence?
What awaits the heart
if Love bears no arrows?”

marți, 12 februarie 2013

De la gol

După timp îndelungat în care am rătăcit pe paginile goale ale caietelor mele de desen, cu un creion în mână şi nişte culori în cealaltă, nu am reuşit să fac nimic. Am crezut că s-a terminat, că m-am pierdut complet în timp şi nu mă mai regăseam. Era ca şi cum talentul meu s-a scurs, ca şi cum s-ar fi ascuns de mine până acum, nu, defapt, ca şi cum eu m-aş fi ascuns de el. Mă simţeam mai liniştită înainte, dar începeam să simt că nu am niciun rost în viaţă. Nu că aş avea unul acum, doar că simt că o pot trăi cu zâmbetul pe buze. Înainte simţeam că pot cădea pe stradă, moartă de nepăsare şi să-mi privesc cu indiferenţă cum sufletul îmi părăseşte trupul. Acum nici nu mai vreau să-mi umplu capul cu ideile astea stupide, simt că nu sunt pregătită să mor. Simt că mai am ceva de făcut aici.
Ea a fost cea care mi-a redat această poftă şi îi mulţumesc din suflet, sperând că nici ea nu este pierdută.
Întradevăr, desenul te ajută să te exprimi.


P.S.: Am încercat încontinuu să înlocuiesc poza cu ceafa lui cu altă poză. Dar într-un final, nu am reușit decât să-i înlocuiesc acea poză cu o altă poză cu ceafa lui.

vineri, 8 februarie 2013

The other me

Astăzi a fost o zi frumoasă, a fost o liniște interesantă, artistică. Mi-a plăcut liniștea pe care am simțit-o după atât timp . . iar în liniștea aceasta nu se auzea decât el, atingând cerul cu vârful buzelor. Atât de departe a ajuns, îl invidiez căci a ajuns acolo înaintea mea. Cândva îl voi intrece.

Îl cheamă Cristian, e băiat și e deștept. Este scund, dar are gânduri mari. Cât oare îmi va sta în umbră? Poate peste 10 ani va trăi și el.

Mă uit în oglindă și îl văd pe el, nu vreau să semănăm, de aceea îl las pe el să fie perfect.





P.S.:  - - - Victor Brockis
VB: Can a beautiful person ever fall in love with an ugly person?
Dalí: Every time, every time. In le subconscious you fuk ugly people, never beautiful, because la libido always desires something repulsive.
VB: How do you feel about your life before you were impotent?
Dalí: There was never much pleasure in sex because it is more disagreeable than agreeable.
VB: Is that because of the emotional involvement with people?
Dalí: No, no, no, because le sensation is not so interesting, you know?
VB: Did you like sex when you were young?
Dalí: No. I was afraid of sex.

miercuri, 6 februarie 2013

Sfârșitul

Știi ce e cel mai important la un film?  Povestea. Nu defapt, dacă mă gândesc mai bine, cel mai important la un film este sfârșitul. Povestea contează, dar nu lafel de mult ca sfârșitul. Dacă ai o poveste bună iar sfârșitul este banal sau chiar neinspirat, atunci filmul este în zadar. Mai bine este să ai o poveste banală, sa spunem neinspirată iar sfârșitul să fie foarte reușit, uiți că filmul ți s-a părut la început plictisitor, ba chiar realizezi că nu a fost deloc plictisitor. E ca și cum te-ai fi uitat în continuare la filmul acela banal numai ca să vezi când va începe cu adevărat filmul, ca și cum ai fi avut un scop încă de la început, dar încă nu îl știai.
Am vizionat foarte multe filme în speranța ca sfârșiturile să fie bune. Unele m-au impresionat foarte mult, altele deloc. Dar mă bucur totuși că le-am văzut.
În unele clipe ale zilei când sunt la școală, stau pur și simplu în bancă și mă uit în gol, amintindu-mi de anumite scene din filme care mi s-au părut foarte reușite, desigur, atât de reușite încât nu le-am putut uita.

Mary Shelle's Frankenstein - 1994




Little Ashes - 2009
Bonnie and Clyde - 1967


Balada Triste de Trompeta - 2010


P.S.: Sfârșitul unui film, ca și viața reală de altfel, arată cât de mult valorează acesta.



marți, 5 februarie 2013

Niciodată nu e de ajuns să vrei.

Aș vrea să pot uita ce s-a întâmplat. Să uit ce s-a întâmplat și să uit de tine, dar desigur, niciodată nu e de ajuns să vrei.
Stau și mă gândesc ce zile vesele petreceam atunci și deși aveam totul, nu-mi era de-ajuns. Simțeam că ceva lipsește, ceva ce nu am găsit decât la ea. Și când mă simțeam într-un sfârșit completă a trebuit să stricați voi totul. Poate că sunt egoistă, dar tot ce mi-au rămas au fost amintirile, iar pe ele nu dau nici doi bani acum.

Am nevoie de aer, nu am nevoie de prieteni, am nevoie doar de el și de aer. Căci ei sunt singurii care știu cum să mă asculte. Uneori nici el nu știe, poate va învăța cândva, dar până atunci mă voi lăsa purtată de vânt.

Aș vrea să fi fost altfel, pentru că dacă ar fi fost altfel ar fi putut altfel si peste câțiva ani, chiar și acum. Dar nu pot să stau să mă plâng, pot doar să continui să merg.



 

P.S.: Am scăpat de toată povara cărată în ultimii 2 ani.

duminică, 3 februarie 2013

Cerul îmi era limita!

Hei, am revenit din somnul meu răsucit să scriu încă o dată. Și nici nu știu ce să scriu, sincer. În ultimul timp realizez cât de frumoasă este viața și cât de mult aș vrea să o trăiesc la maxim, dar nu pot, pentru că există bariere.
Și oare ce s-a întâmplat cu vorba aia ”Cerul este limita!” ?      Oare unde mi-am pierdut acea încredere. Încă mă întreb de viitor în timp ce-mi trăiesc trecutul, iar prezentul se scurge. Chiar atât de greu este oare să ai inimă?  
Mi-aș dori să pot vorbi o limbă străină, doar a mea. Să o vorbesc toată ziua în timp ce mă plimb prin lume, oriunde. Iar cel care-mi va înțelege spusele-mi va câștiga încrederea. Căci oricum, de câte ori vorbesc cu cineva, aceeași limbă, aceleași cuvinte pe care amândoi le știm foarte bine, în orice context le-aș pune, acesta nu mă înțelege.
Câteodată mă simt ca și cum aș fi singura ființă de pe pământ. Și îmi place, oare e greșit să-mi placă? Îmi place să privesc cerul crezând că sunt singura care-l privește, mă liniștește. Iar apoi simt cum vântul își șoptește secretele numai mie. Iar soarele are raze doar pentru mine. Și simt că am pentru ce trăi, pentru mine. Chiar dacă e un motiv egoist, e motivul meu și mi-l susțin din toată inima.



P.S.: Aștept să-mi cadă cerul în cap, să văd ce se întâmplă.

joi, 10 ianuarie 2013

Dar dacă se va întâmpla?

Când îmi voi usca părul voi prinde fiecare picătură de apă într-un prosop alb, şi odată cu ele şi lacrimile mele. Tot ce va rămâne în urmă vor fi nişte obraji roşii umezi, nişte buze roz uscate şi o pereche de ochi trişti. Tristeţea va fi incomparabilă, lacrimile îşi vor atinge disperarea iar buzele . . . buzele nu vor mai şti a vorbi.

Un gust amar va rămâne în gât, bănuiesc că acest gust va fi al amintirilor lăsate de tine. Un perete plin de poze cu tine şi mine va rămâne mereu în mintea mea. Probabil că te voi învinui pe tine pentru tot ce mi s-a întâmplat mie, dar te rog, nu lua în seamă. Este doar nebuna din mine care va vorbi nebunii.

Un glonţ va perfora acel loc în inima mea pe unde tu îţi făceai veacul. Iar în locul acela, mai tarziu, poate cineva va vrea să umple golul făcut de glonţ.





P.S. Dar dacă se va întâmpla, voi fi pregătită.

vineri, 4 ianuarie 2013

Un nou sfârşit frumos.

Era o noapte aproximativ grozavă. Fumul îmi ajungea până în plămâni, chiar dacă nu eu eram aceea care se bucura de ţigară. Urăsc mirosul, fumul şi durerile de cap provocate mereu de fumul ţigării. Nu mă deranjează, dar îl detest.
Intenţionam să rămân acolo pentru tot restul nopţii, chiar şi după, dar nu puteam face decât să stric atmosfera. Ştiam asta, şi ei ştiau asta, dar nu voiau să mi-o spună din politeţe. M-am abţinut să nu plâng, şi ştiam că sunt inutilă, dar n-am putut să-mi ţin vreo 3 lacrimi în frâu aşa că am dat vina pe fum.
Am ajuns acasă prin frigul ce făcea să-mi îngheţe până şi ultima venă din corp în speranţa că voi găsi acolo căldură şi aer curat. Am ajuns, iar în locul caloriferelor de acasă exista o sobă foarte fierbinte. M-a făcut să-mi amintesc cum era copilăria după o zi de bătăi cu zăpadă, afară.
M-am schimbat şi am tulit-o repede pe uşă ca şi cum ar fi ultimul tren în staţie. Adevărat, locul unde trebuia să ajung era casa de lângă dar pentru mine nu conta, tot era frig.
Aşa am ajuns să stau toată noaptea cu nişte fete pe care nu le cunosc [nu că mă plâng, chiar mi-a plăcut, în ciuda fobiei mele faţă de persoanele străine], să mă joc baba oarba, să mănânc tort terci şi să beau şampanie Robby Bubble, care apropo, cred ca este cel mai dulce lucru pe care-l gustasem în acea zi (metaforic vorbind) . .
Am ieşit la 00 afara. Era o stradă pustiită de oameni şi de viaţă, îmi plăcea. Vedeam cerul clar şi fiecare-i stea, iar în mijlocul străzii ardea un cauciuc umplut cu fân. Era ca în vise, era frumos, şi fumul cenuşiu, de la cauciuc, acoperea puţin cerul. Iar după o oră s-a lăsat ceaţa iar noi, în casă, începeam să spunem poveşti înspăimântătoare înainte de culcare.
A fost frumos, cât a fost.
La plecare am avut parte de cel mai frumos drum. O ceaţă îmbâcsitoare făcea să nu vezi nimic mai departe de un metru în faţa ta. Era o atmosferă magică, un peisaj întâlnit odată în viaţă.
N-am putut uita drumul plin de polei, copacii şi tufişurile acoperite în totalitate de brumă şi câmpul ascuns sub o pătură de zăpadă. Cerul era alb deasemenea, iar în capătul peisajului părea că se contopeşte cu câmpul. Doar soarele distrugea această balanţă de alb-gri. Era o mare bilă roşiatică ce tresărea din câmp.


P.S.: Am văzut un peisaj graţios.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...